Invitatul lunii

Anatomia unei idei luate de-a gata

Ipocrizia companiilor care deruleaza programe de CSR e una dintre acele idei luate de-a gata, care merita demontate din cand in cand macar de dragul anecdotei, daca nu si al bunului simt. Sa vedem, asadar, din ce se compune acest automatism mental.

Prima componenta o reprezinta prezumtia de vinovatie a companiilor. Ea nu trebuie probata, companiile sunt din start suspecte pentru ca fac profit, ceea ce, trebuie să recunoasteți, la 20 de ani de la caderea comunismului, e cel putin induisator. Sa acuzi companiile ca fac profit de pe urma cetatenilor e ca si cum ai acuza stomacul sau pancreasul ca profita de bietele globule rosii pentru a-si asigura funcționarea. Tipul acesta de gandire e la fel de sanatos pentru societate ca o boala auto-imuna pentru organism.

Sigur ca exista companii mai bine intentionate si mai putin bine intentionate, companii care joaca cinstit si companii care prefera sa lucreze pe naspa, companii care fac profit pentru actionarii lor si companii care spala bani sau care spala imaginea actionarului majoritar. Tocmai de aceea e important ca ele sa fie judecate cu discernamant pentru ceea ce fac si nu blamate in bloc pentru ceea ce sunt.

A doua componenta tine de o judecata cu standarde duble. O stranie forma de purism etic contemporan acuza campaniile de CSR ca-si fac imagine de pe urma binelui facut.

Un proverb arab spune ca trebuie sa uiti imediat binele pe care l-ai facut cuiva si niciodata binele pe care ti l-a facut cineva. E un proverb frumos, dar daca ne uitam putin in istoria civilizatiei din care facem parte, vedem ca traditia comunicarii binelui facut este aproape la fel de veche ca traditia generozitatii. De la “EGO ZENOVIVS VOTVM POSVI” (“Eu, Zenoviu, am pus acest dar”), autorii faptelor bune au ales mai mereu publicitatea in detrimentul discretiei. Mergeti in orice lacas de cult si veti gasi pisanii in care sunt mentionati ctitorii. Priviti mai atent si-i veti vedea zugraviti chiar deasupra intrarii in bisericile rasaritene sau facand figuratie speciala in scenele sfinte din frescele apusene.

In bisericile construite in zilele noastre, aproape fiecare icoana si fiecare strana pentru care cineva a dat bani poarta numele donatorului. Si atunci de ce nu e in ordine ca o companie sa-si faca publice proiectele de responsabilitate sociala sau actele de binefacere?

Ma numar printre cei care cred ca, in cazul companiilor, publicitatea asociata faptelor bune ar trebui sa fie o obligatie si nu o optiune. Este o mare diferenta intre actele de mecenat efectuate de un filantrop sau altul si proiectele unei companii. Filantropul poate alege, daca vrea, discretia, dar bugetele pe care o companie le investeste in comunitate trebuie sa fie transparente.

In fine, a treia componenta tine pur si simplu de miopie. Concentrati sa descifreze intentiile ascunse ale companiilor care investesc sute si chiar milioane de euro in programe de responsabilitate sociala, procurorii de ocazie pierd cu desavarsire din vedere companiile care investesc prea putin sau aproape deloc in comunitatea in care activeaza.

In felul acesta se dovedeste inca o data adevarul nefast al vorbei romanesti care spune ca cine nu munceste nu greseste, iar decat sa gresesti, mai bine nu muncesti.

www.bucurenci.ro

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *